Măreţia omului.

Ce himeră mai este şi acest om?
Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?!
Judecător al tuturor lucrurilor; depozitar al adevărului.
Îngrămădire de incertitudine şi de eroare;
Mărire şi lepădătură a universului.
Dacă se laudă, eu îl cobor;
De se coboară, îl laud şi`l contrazic mereu până ce reuşeşte să înţeleagă că este un monstru de neînţeles.

Omul este aşa de mare, încât măreţia lui reiese şi din aceea că el se ştie nenorocit.
Un copac nu se ştie nenorocit.
Este adevărat că să te vezi nenorocit,
Înseamnă să fii cu adevărat; dar înseamnă şi că eşti mare daca ştii că eşti nenorocit.
Astfel, toate nenorocirile omului dovedesc măreţia sa.
Sunt nişte nenorociri de mare senior,
De rege deposedat…

Omul nu este decât o trestie,
Cea mai slabă din natură;
Dar este o trestie cugetătoare.
Nu trebuie ca întreg univers să se înarmeze spre a`l strivi.
Un abur, o picătură de apă e destul ca să`l ucidă.
Însă în cazul în care universul l`ar strivi,
Omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce`l ucide.
Pentru ca el ştie că moare;
Iar avantajul pe care universul îl are asupra lui,
Acest univers… nu`l cunoaşte…

pentru ea.

Incă cred că nu pleci niciodată.
Deci, unde eşti?
Mi’ai promis!
Cât de departe eşti?tu..
Cât de aproape sunt!eu..
Încă pun întrebări,
Caut răspunsuri ce nu mi le dai.
Sunt aici. Dar inima mea e tot acolo.
Vreau ca toată aşteptarea asta să ia sfârşit.
Ştiu că ziua aceea vine,
Când în sfârşit te voi vedea, fericită.

Păstrez secretele tale în pielea mea.
Inima îmi este prea obosita.
Zâmbetul mi’a fost luat de mult..
De m’aş putea schimba..

Nu’mi pot imagina lumea fără lumina ta,
Dar tu ai furat si imaginea asta.
În zilele în care nu’ţi pot vedea ochii
Nici nu mă gândesc să’i deschid pe ai mei.
În zilele în care nu’ţi aud vocea,
Sunt pierdut fără tine.

Nu pot găsi cuvinte sa explic
Gosh, I still love you!

Staţia.

Viata, este ca un autobuz. Oameni vin, si pleacă .
Niciodată nu vei ştii cine si la ce staţie coboară.

Ai văzut vreodată un om singur? Părăsit?
Este atât de trist, atât de apăsat, murdar.
Dar tu? Ştii ce înseamnă sa fii singur?
Atunci când vrei un răspuns, dar pânăce si cerul e mut…
Când eşti un simplu fir de nisip,
Îmbrâncit de vânt ici-acolo,
Rătăcind din nou intr`o viaţă ce nu`i a ta.
Scrie intradevăr numele tău, aruncat undeva pe ea,
dar tu... nicăieri.

Te mai găseşti uneori, prizonier intr`o lume clădită pe frică si îndoieli, ducând zeci de bătălii.
N’ai aflat că cea mai buna victorie,
Este atunci când vei câştiga in lupta cu tine.

Of, oare cât de jos e nevoie să ajungi
Ca să’ti dai seama cât eşti de auto-distructiv?
Când ar trebui sa ştii,
Că in fiecare clipă decizi cine şi ce eşti.

Poate dacă ai învăţa azi,
Să trăieşti fără să aştepţi,
Să faci numai ce iubeşti
Şi nimic altceva.
Să nu mai trăieşti prizonier in propria lume.

Nu vreau de la tine decât să fii fericit !
Ah, şi nu… nu’mi spune Adio,
Doar.. Pe curând.